Dincolo de aceste randuri sade un glas uitat, inchis adanc in neat, dar in acelas timp intr-un trup cald, viu, cu sange curgandu-i prin vene, cu ganduri alergand prin cortex, cu vise si dorinte paralizate de lumea reala in care traim. Dincolo de acest glas, sad eu. Un nimeni in calea ta, un copil al iubirii trecute si venite prea devreme pentru a o inteleg...ah iubirea, un fals militant al eternitatii. O carcasa vie ramasa acum, dar nu demult acest trup adapostea cel mai scump sentiment de pe lume. Acela care se spune ca pune lumea in miscare si face viata mai suportabila, mai traibila.
Dar ce crud dusman am cunoscut in acela ce ar fi trebuit sa'mi fie alaturi in vesnicie, acela langa care sa ma trezesc in fiecare dimineata si sa-mi odihnesc trupul in fiecare miez de noapte.
Ce trist, nu?
Ca in acest razboi eu am iesit pierzand, iar tu ai iesit neutru, nici macar nu ai castigat, desi tu ai fost cel care ai plecat, esti doar un dezertant, un soldat cretinizat de propria-i lasitate. Iar eu.. acum sunt doar terenul care adaposteste corpurile neinsufletite ale viselor, ale juramintelor ce au ars, au murit si au cazut pe podea in urma ta.
Te-am privit cum ai plecat, cum usa a ramas deschisa in urma ta.. ti-am privit pantofii si pasii care au lasat in spate, in mintea mea, un poc, poc,poc... aievea pierdut, ca un sunet sfasietor ce-mi frange ideile si-mi sfasie dorintele.
Acum stiu cum sa iubesc. Ce banal! Acum ca nu mai am pe cine iubi, poate doar trotuarul rece pe care cad picaturi de toamna.
Poate totusi la vara...da! La vara, am sa ma indragostesc si am sa iubesc un caragios, cu privire calda si gesturi molatice, iar apoi am sa ma scarbesc de viata si am sa plec departe, undeva unde nu are sa ma mai gaseasca nimenea.
Ha!... de parca m-ar cauta cineva.
